Tuesday, January 17, 2006


Vineri 17.01.2003

Draga Simo, pentru ca zici ca « abea astept sa-mi povestesti mai multe si sa-mi trimiti poze », desi n-am facut inca pozele ma grabesc sa-mi « astern pe hirtie » amintirile de calatorie, nu cumva sa se piarda vreo farimitura…Dupa cum ti-am spus, a fost excelent, desi nu fara peripetii, dar cred ca imi doream atit de mult sa ies putin de aici incit pina si peripetiile mi se pareau pline de haz si nu ma enervau deloc ! Spre exemplu, am plecat de aici vineri pe la ora 6.15, desi stiam bine de la televizor ca va fi ceata si polei, drept care nu trebuie sa te miri ca pina si lui Michel, care cred ca initial isi propusese sa bata vreun record Cornet-aeroport St.Exupery la Lyon, (altfel nu-mi explic de ce trasese atita de timp, dupa ce deja de pe la ora 4 eram sculati amindoi), incepuse sa i se faca teama ca vom pierde avionul. Nu trebuia sa ne fie teama, chiar daca la ora 7.15 eram numai pe la iesirea din Clermont, deci imposibil sa fim la Lyon la ora 8.45 cum scria pe bilet. Pentru ca oricum avionul (Austrian Airlines) n-a putut sa aterizeze la Lyon la ora planificata din motive de meteo si in disperare de cauza a renuntat in cele din urma plecind la Geneva!Dar sa nu anticipam! Am avut totusi noroc ca incepind de pe la Clermont in general nu mai era ceata, decit pe unele portiuni, printre munti, iar pe auto-ruta dadusera deja cu sare, astfel incit am putut avea o medie de vreo 120km/ora. Distanta Clermont-Lyon fiind de vreo 265 km am ajuns deci in jurul orei 9 la aeroport, in parcarea P2, de „scurta-durata", adica de 3 zile, ceea ce nu ne-a deranjat: ce conta o zi in plus sau in minus, nu-i asa? Pregatisem cafea, prajitura, brinza, mere, ba chiar si doua pulpe de rata fripte, pe care le dezosasem la 5 dimineata si le asezasem cuminti intre doua felii de piine, invelite in Albal, gindindu-ma sa mincam iute ceva inainte de a merge in aeroport. Fiind noi grabiti, caci mai trebuia sa luam si biletele de la ghiseul Nouvelles Frontieres iar imbarcarea era la ora 8.45, vorba ceea, nici vorba de cafea si cu atit mai putin de mincare: de abia am avut timp sa insfac cele doua sandwich-uri si sa le vir repede in geanta. Nu-i vorba ca avind in vedere experienta cu avionul la venirea din Romania, ne gindeam, atit eu, cit, culmea, si Michel, ca ne vor prinde poate bine ceva provizii la intoarcere, asa ca nu ne parea foarte rau ca lasam restul in masina... In fine, oricum am ajuns in fata portii de imbarcare inainte de a se afisa avionul nostru, dar dupa ce s-a afisat am constatat ca Gerard nu-si luase biletele de la Nouvelles Frontieres, uitase complet de ele, si cum el venise cu vreo jumatate de ora inaintea noastra, nici prin cap nu ne trecuse sa-l intrebam daca le-a luat, deci din nou alergatura prin aeroport. Iata-ne intr-un sfirsit gata sa trecem prin poarta cu pricina, unde controlul era mai sever decit de obicei, proba, geanta de umar a lui Michel, aproape goala, a trebuit sa treaca de vreo 3 ori, pina ce au fost gasite cele 4 baterii de aparat de fotografiat, uitate in niste buzunare secrete de pe timpul vizitei noastre in Canada in 2000!Odata trecuti prin poarta de imbarcare, ne-am pus iarasi pe asteptat. Pe la ora 10.30 ni s-a anuntat ca avionul este deasupra nostra dar ca neputind ateriza este obligat sa plece la Geneva si ca pesemne ca noi vom fi transbordati catre Geneva in autobuz, ceea ce ne facea sa ne intrebam de ce naiba n-am plecat noi cu masina la Praga, daca tot mergem cu autobuzul la Geneva si de acolo cu avionul la Viena, unde cine stie ce avion urma sa avem catre Praga! Am asteptat noi ce am asteptat, prizonieri in acel spatiu dintre frontiere, fara o cafea, o pepsi, nimic, pina ni s-a facut foame. Atunci am scos iute sandwich-urile si am mincat cu totii bucurosi, adica nu chiar toti, caci Michel a fost consecvent cu sine insusi si l-a pastrat „pentru mai tirziu". Astfel ca a doua zi dimineata, la Praga, nemaiavind eu ce face cu el, am vrut sa-l dau unui ciine pe care l-am vazut asteptind in lesa in fata hotelului, dar o batrina mi l-a cerut, nu stiu daca pt. ea sau pt. ciinele ei de acasa, caci oricum nu comunicam nici cu batrina decit prin semne... Dar sa revin la aeroport: am tot asteptat noi asa, nestiind prea bine ce, poate ca autobuzul catre Geneva totusi, dar pina s-a lamurit situatia cu niste companioni de calatorie bulgari, (care neavind viza de intrare in Elvetia necesara pentru calatoria in autobuz catre Geneva, au fost dirijati catre Paris), am fost anuntati ca totusi avionul va reveni sa ne ia, deci n-a mai fost nevoie de autobuz.


Intre timp se facuse deja ora 12, oricum bulgarii plecasera de mult la Paris, am mai asteptat noi asa vreo ora, dar pina la urma am decolat si pe la ora 16.20 iata-ne si la Viena! In aeroport, magazine peste tot, o placere sa le privesti! Da, dar ce? Parca noi aveam timp de privit? De abia am avut timp sa alerg in cautarea unui duty free ca sa-mi cumpar tigari si de fapt noroc totusi ca am prins avionul de 17.25 catre Praga, unde nu ne astepta nimeni la aeroport, desi la Nouvelles Frontieres ni se spusese ca vom fi asteptati! De fapt, cred ca era o minciuna si ca nu aveam nici macar platit transportul de la aeroport la hotel, va trebui pina la urma sa merg din nou pe la ei sa verific acest amanunt!


Nu-i vorba ca in fata aeroportului, care in zona sosiri arata exact cum mi-l aminteam eu din ’90 (acum am putut sa-mi dau mai bine seama de ce eram atit de impresionata cind veneam la Praga de la Bucuresti!) taxiuri erau si nici nu costau cine stie ce, adica numai 500 de coroane, zic eu acum, cind imi da mina, caci de, 1 euro=30 de coroane! Nu acelasi lucru il ziceam cind veneam la Praga dinspre Romania, fireste, sa nu uitam de unde am plecat... Da, dar Michel insista sa asteptam sa vina cineva sa ne ia, noroc ca in cele din urma a acceptat ca eu sa dau telefon la hotel si noroc cu portabilul lui Michel, altfel cine stie cit am mai fi asteptat.Dupa multe conversatii in engleza cu receptionera de servici de la hotel, pina la urma am luat un taxi si pe la ora 19.30 eram bine instalati, fiecare familie in camera care ii era destinata si, datorita prezentei familiei Nodin (Gerard si Yvonne, caci daca ar fi fost dupa Michel ramineam sa mincam la restaurantul hotelului si ne culcam imediat!) gata sa-i tragem si o fuga in oras luind din mers tramvaiul care avea statia in apropiere... Aici mi-a servit faptul ca totusi mai cunosteam cite ceva la Praga (desi ultima vizita mai lunga a fost in mai ’87), astfel i-am putut duce direct la braseria mea preferata, Slavia, preferata mai ales datorita pozitiei ei privilegiate vis à vis de Hrad si de altfel preferata nu numai de mine, ci de toata lumea, inclusiv Havel, a carui poza trona pe un perete aratind ca statuse cindva exact pe scaunul pe care era instalat la un moment dat Michel, eu avind in schimb scaunul pe care satatuse cu aceeasi ocazie sotia lui Havel. Ca sa vezi: marile spirite se intilnesc intotdeauna, nu-i asa? Oricum, cred ca iti dai seama cit de emotionata eram, nu-mi mai incapeam in piele bindu-mi berea Pilzen, si uitindu-ma catre Hrad, mai ales ca imi aminteam ca si pe vremuri bausem o bere in aceleasi conditii... Da, dar de data aceasta venind eu cu francezii mei, am si mincat, ba chiar prea mult, as putea zice, caci la sfirsit mi-am mai umflat burta si cu o prajitura uriasa, un fel de diplomat, dar de fapt cam cit trei diplomat din Ro.

Dupa ce am mincat (mult prea mult, cum ziceam, atit cantitativ cit si ca durata, ma pling pentru ca m-am cam ingrasat, desi desigur ca nimeni nu ma forta sa maninc, dar ce sa fac? Daca tot stam cu totii la masa, doar nu era sa ma uit in gura lor inghitind in sec?!) am facut un tur complet pe malul Viltavei si pe podul Carol, apoi pe ostrov catre statia de tramvai si spre casa! Noaptea, cu muzicienii de pe pod, cu lebedele de pe Viltava, prin Mala Strana, cu Hradul luminat pe deal, stii prea bine cit este de romantic...

Ei bine, poti fi sigura ca in noaptea respectiva am dormit cu spor, desi eu m-am trezit totusi odata, dar dupa ce m-am doftoricit putin (ma cam durea burta, de fapt ma doare mai mereu, dar doctorii zic ca nu e nimic grav, ca asa e facuta burta mea, sa ma doara...) am adormit din nou pina pe la 7.30. La ora 8.30 teoretic trebuia sa fim pregatiti pt ca venea un microbuz sa ne ia pentru un tur de oras...

Simbata


Programul zilei, stabilit cu agentia de la Clermont-ferrand: la ora 8.30 un microbuz trebuia sa vina sa ne ia pentru un tur al orasului.
Dupa un mic dejun copios la hotel (salamuri, sunci, cirnaciori prajiti, salate, salatele si tot felul de fulgi, dar nu te speria, eu n-am mincat decit citeva felii de salam cu cornurile lor excelente, plus cafeaua de rigoare, de care nu ma puteam lipsi) asteptind eu in hol pe un fotoliu, profitind de asteptare ca sa dau si un telefon, in incercarea mea de a o o contacta pe sotia fostului meu „prieten", mort in vara lui ’91 saracul) receptionista vine sa ma intrebe „you are waiting for a city tour?". Pai da, asteptam, si hop cu totii in microbuz, unde din fericire eu m-am aratat nedumerita ca este ghid numai in engleza! Noroc ca m-am nedumerit, pentru ca de fapt nu era „tour"-ul nostru, era o greseala, nici macar compania nu era aceeasi! Asa ca dupa un semi-tur (in sensul ca a fost numai un tur de oras catre locul de intilnire cu ghizii si ceilalti voiajori) si dupa nenumarate telefoane si tergiversari, pe la orele trecute 10 eram iarasi la hotel, adusi de catre soferul care ne insfacase in mod eronat! Iar telefoane, de data asta de la receptie (si din nou, noroc ca nu m-am lasat eu, ca romanul care a platit, caci francezii mei: mielusei! Nu intelegeau nici macar ce li se intimpla!) am gasit o femeie capabila sa stabileasca ceva precis si anume un nou rendez-vous pentru dumineca la aceeasi ora! Pai da, dar ar fi fost mai bine daca am fi avut turul de oras cu ghid simbata si ziua de dumineca libera, nu-i asa? Nu-i nimic! Sintem cu totii de acord ca e bine si asa, doar sintem "in vacanta"... Pe cai deci, adica pe tramvai, catre Nove Mesto si Vaclav Namesti, pentru inceput!In Vaclav Namesti ne-a cam speriat vintul rece dintre cladiri, asa ca ne-am aruncat catre primul magazin cu caciuli ca sa ne dotam in mod corespunzator intemperiilor pragheze, care intemperii s-au oprit aproape imediat dupa ce am depasit zona respectiva, astfel ca a trebuit sa caram niste caciuli inutile si acum m-am trezit ca am inca doua caciuli suplimentare in casa (a mea si a lui Michel). Foarte bine, le voi pastra pentru schi, sau pentru plimbarile mele prin padure, caci unde as mai putea altfel sa le port...

Dupa ce ne-am mai incalzit noi bine, am plecat, fara sa mai pierdem timpul la vitrine, catre Staromestske Namesti, (o piata pe care o ador si unde in ’90, cind am pus piciorul dupa „revolutie" si dupa ce din ’87 nu mi se mai daduse voie sa plec din tara, am plins. Spre uimirea unei turiste franceze care se plimba linistita pe acolo: cine ar fi putut prevedea atunci ca peste 13 ani ma voi plimba din nou prin acasta piata, fiind si eu „turista franceza", caci, in paranteza fie spus, n-am indraznit sa „marturisesc" ca sint romanca: pentru prima data in viata mea am simtit ca mai bine las cum „a cazut", mai ales nu vroiam sa-i dezamagesc pe interlocutorii mei cehi care imi tot spuneau cit de simpatici si zimbitori sintem noi, francezii?!!...) unde am apucat sa ascultam toate orchestrele din piata si sa vedem pe’ndelete miscarea tuturor sfintilor si celorlalte figuri celebre ale si mai celebrului ceas de la primarie.


Chiar de doua ori, as zice, pentruca tot plimbindu-ne noi prin imprejurimi (intre timp am vizitat mai toate strazile din jur si chiar vreo doua biserici in interior, intre care fireste si biserica Tyn, unde am cumparat de altfel si un disc cu muzica de orga exceptionala din secolul al 18-lea, Georg Muffat, Franz Xaver Murschhauser, Johann Kuhnau, Leopold Marian Stecher, Johann Speth si Anton Estendorffer, numai acasa vazind eu ca interpretul, un olandez, Peter van Dijk, este un mare „specialist", care cinta numai pe „orgi istorice", cea de aici fiind construita in anul 1673 si restaurata cu mult respect in Germania in anul 1998! ) am reusit sa fim la fata locului atit la ora 11 cit si la 13 si daca ar fi fost dupa mine nici macar atunci nu m-as fi lasat dusa la restaurant! Dar ti-ai gasit cu „nemincatii" astia de francezi?! Nu-i vorba ca saracul Michel avea si el dreptatea lui cind zicea ca „il en a marre" de toti „indivizii" astia care zic ca lor nu le e foame, dar apoi, cind se aseaza la masa, nu se mai opresc din mincat... Pai cum ziceam si mai ’nainte, daca tot sint la masa, ce vrei sa fac? Sa ma uit la ei cum maninca? Sigur ca maninc si eu: de data asta o pizza la un asa zis restaurant „italian", adica intr-un decor foarte praghez de fapt, doar un tablou cu Colosseumul pe un perete amintind ceva despre Roma...De fapt, bun si obiceiul asta al lor cu mersul la restaurant, macar asa aveam deja unde sa facem si noi pipi fara probleme... O problema recurenta in toate descrierile mele de voiaje: dar nu e oare problema generala a voiajorului pe cont propriu? Pentru ca in excursiile organizate am constatat ca are grija ghidul sa prevada opriri, respectiv locuri speciale in acest sens...
Am uitat sa spun ca in timp ce priveam la ceas am observat in spatele nostru, intre coloanele unei cladiri, un afis cu un concert cu Vivaldi, Mozart &co, si vazindu-ma ca privesc afisul o tinara (ea este cea care zicea ca ii plac francezii pentru ca sint mereu zimbitori si tot ea m-a avertizat sa am grija de geanta ca „se fura".




La intrebarea mea daca sint romani mi-a facut placerea de a spune ca nu romani, ci „tigani romani". Oricum, nici macar dupa ce am auzit asta tot nu i-am spus ca sint romanca). S-a apropiat de mine si imediat m-a si luat de mina sa ma duca catre casa de bilete si totodata sa-mi arate si locul exact unde urma sa fie concertul la orele 17 trecute fix! Ce-i drept, nu era departe, in plus la casa de bilete am fost cam surprinsa de pretul biletelor, adica 2000 de coroane, asa ca a trebuit sa ma intorc la „ai mei" sa mai iau ceva bani, neavind eu atitia asupra mea. Tocmai bine, asa putind eu sa fiu de fata la miscarea figurinelor,intre timp fiind deja ora!


Dar sa continui. Dupa cum ti-am spus, dupa ora unu n-am mai putut sa fac fata situatiei, a trebuit sa accept sa ne oprim din mers. Dar dupa restaurant i-am dus in fuga mare direct catre Hrad, unde Michel a ajuns cu limba scoasa si zicind ca incepe deja sa-l doara genunchiul de atita mers, astfel incit, dupa ce am traversat in fuga dinspre palatul prezidential (urcasem pe strada in panta) si catedrala catre iesirea cu scari (adica de la restaurantul care era undeva in Stare Mesto, prin strada Karlova, podul Karol, Mala Strana- strada Mostecka, pe linga Biserica Sfintul Nicolae, pe care pina la sfirsit n-am vazut-o decit din exterior fiind inchisa pentru renovare, pe strada Nerudova, cu Ambasada Romaniei, apoi strada Ke Hradu, am vizitat catedrala, dupa care, am iesit apoi catre Klarov), totul grabindu-i intr-una pe „francezi", ( ca sa nu ratam concertul, nu-i asa?!) care inaintau precum melcii, dupa parerea mea! Pina la urma, cu Michel care nu se mai oprea din bombanit si cu Yvonne care parea ca e gata sa-si dea de-a binelea sufletul, (dar care era cea care bombanea cel mai putin, uimindu-ne astfel pe toti, de Michel si acum isi aminteste cu admiratie cum a rezistat ea la cavalcada mea prin Praga), am acceptat sa luam un taxi catre Staromestske Namesti, desi era evident ca aveam tot timpul sa ajungem si pe jos! Am ajuns deci pe la 16.20, timp destul pentru o cafea scumpa si proasta, mai mare daraua decit ocaua, caci cu tot cu taxi au fost vreo 700 de coroane, (adica vreo 30 de euros, caci la casele de schimb primeam cam 25 de coroane pt. 1 euro, stii cum e!): bani aruncati!...

La ora 16.45 eram deja la sala de concert, adica Baroque Library, in Melantrichova, (strada din fotografie, intrarea fiind unde e placa rosie) grabiti sa „ne aranjam" putin inainte de concert, care concert, dupa cum ti-am spus deja, a fost minunat: am recuperat deja o copie de program, dar nu scrie mare lucru, doar ca „performs: ARCHI DI PRAGA – Collegium" si ca este „The Best of Classic, Concert of Hits", mai precis, „The four Seasons I", „Concerto Madrigalesco" si Simfonia in si de Vivaldi, apoi Mozart, „A little Night Music", Bach „Air", Bach-Gounod, „Ave Maria", Schubert „Ave Maria", Serenada de Haydn, Canon de Pachelbel si „Concerto grosso in do minor" de Handel. Cum ti-am spus la telefon, in Franta, emisiunea TV, Des racines et des ailes" la un moment dat a avut tema despre Praga. Cu acest prilej am vazut ca exact acelasi cvartet a cintat la vizita imparatului Japoniei in Cehia, dar din pacate nu le stiu numele: as fi vrut sa incerc sa ii invit pe tipi aici, unde cineva din oraselul vecin (Pontaumur) organizeaza, deja de 5 ani, un festival international „Bach en Combrailles", Combrailles fiind zona in care traim noi si Bach fiind cintat in bisericile din imprejurimi, deci s-ar potrivi ca o manusa.

Oricum, concertul a fost superb, sala de concert, de fapt un salon de epoca, relativ mica, dar foarte frumoasa, publicul nu foarte numeros, dar toti la patru ace, ca la Praga. Vreau sa spun ca la Praga, Berlin, s-a pastrat obiceiul de a merge la concert bine imbracat... La un moment dat aud eu un inceput de sforait venind dispre scaunul din stinga mea: Michel adormise. Din fercire ne asezasem linga feresatra si nu mai era nimeni in jur, asa ca i-am tras un cot si n-a observat nimeni. In dreapta mea Gerard, plin de entuziasm, aplaudind cu putere dupa fiecare morceau, ba la un moment dat strigind chiar "bravoooo, bravooo": eu, sa intru in pamint si mai multe nu! Nu stiam ca este asa de mare meloman, se pare ca da, in orice caz mi-a trimis in timpul concertului un biletel "la concerte din astea poti sa ma duci cind vrei tu..."
In fine, dupa concert, ne-am mai plimbat putin de colo colo, cit sa cumpar cadou o farfurie cu Hradul pictat, cadou pentru soacra si 4 beri cadou pentru Rene care avea grija de Rex, si cu bratele pline de bagaje am inceput sa cautam un restaurant, ca daca stau bine si ma gindesc, mai mult prin restaurante ne-am petrecut timpul la Praga... Si inca mai si zic ca i-am obosit! Da, dar de data asta am dat peste un restaurant „nemaipomenit", adica foarte frumos, dea dreptul elegant, sobru, ultra-curat, serviciu ireprosabil, toti foarte simpatici, prietenosi si zimbitori, de abia terminam de mincat ca si venea cineva sa ne ia farfuria din fata sau sa ne intrebe daca mai verm ceva. In plus, dupa una si cealalta, era si cel mai ieftin dintre toate cele care ne-au iesit in cale... Este pe aceeasi strada cu Slavia, adica tot vis-à vis de Teatrul National, se numeste Krusovice, il recomand cu caldura tuturor: oricum, noi numai acolo am mincat cit am mai stat la Praga, oriunde am fi fost, cind venea ora mesei, la prinz, sau seara, ne si repezeam catre el: in cele din urma ne cunosteau si chelnerii si patronii, ceea ce ii placea nespus lui Michel si, oricum, pina la sfirsit am ramas foarte incintati...


Dupa restaurant, din nou o plimbare catre podul Carol, pasa-mi-te ca sa cautam bilete de tramvai, din nou catre Staromestske Namesti, mereu plina de lume, si iluminata cu arta, citeva fotografii cu marinarul din fata unui restaurant, sau pe fond de cladiri rococo, nu ma mai satur de aceasta piata, cu atmosfera ei medievala, plina de oameni si muzica, orchestrele „de rue" de la Praga, in aceasta piata, ca si pe podul Carol, de altfel. Ceva mai lateral un fierar isi demonstreaza mestesugul, Michel este cit pe ce sa-i ia uneltele din mina „sa-i arate el", nu o face pina la urma, da, pot sa spun ca in piata Staromestke Namesti este aproape imposibil sa nu fiu fericita... Intr-un tirziu ma las totusi convinsa sa plecam spre tramvai, ne intoarcem deci din nou catre teatrul National si o luam catre hotel riscind o calatorie fara tichete... Ca sa vezi! Pesemne ca Michel este cu adevarat obosit, ca sa nu-i pese de faptul ca circula cu tramvaiul „pe blat"...


Dumineca

Draga Simona, am facut o pauza mai lunga la scris, de fapt acum este aproape ora 12, este deja vineri, 24.01, de vreo doua zile n-am mai scris mai nimic: in fiecare dimineata am fost cu Rex la plimbare (este foarte comic, alearga ca un nebun de colo colo, in mod evident este fericit sa se plimbe cu mine peste dealuri. Peisajul pe unde mergem este foarte frumos, chiar cind este urit afara, (ca ieri, adica „lapovita si ninsoare", astazi fiind un soare de primavara), tot frumos este, printre mesteceni, iarba mereu verde, ici colo cite un izvor cu apa sipotind vesela la vale... Ieri am avut din nou pe cineva la masa, de fapt pe Ponroy, un reprezentant, „prieten" cu Michel, care de cite ori trece prin zona vine sa manince la noi, uneori chiar si cu fiul lui, care este student la Arhitectura. De fapt un tip extrem de agasant, avind el idei „politicaly corrects", adica de stinga, cam ca toti studentii din Franta. Nu-i de mirare, profesorii lor fiind cu totii urmasi ai lui J.P.Sartre, adica de la ’68, maoisti, trotkisti si mai stiu eu ce si care inca nu au inteles nimic... Coincidenta, in cele din urma acest fiu s-a casatorit cu o ceha si acum traieste la Praga: pasa-mi-te, zice tatal lui, l-am influentat eu in ceea ce priveste „fetele din est"... De data Ponroy a venit singur: mai bine, caci data trecuta venind el cu fiul lui pina si Michel s-a enervat si i-a tras o sapuneala fiului, spre multumirea tatalui, s-ar zice, care numai de stinga nu e! In fine, astazi am facut din nou vreo 5 km, apoi m-am spalat pe cap (diseara si miine am cursurile mele de informatica, deci trebuie sa ma aranjez totusi nitel), am pus de o supa, (profit de faptul ca Michel nu vine la masa ca sa nu fac altceva de mincare) si acum am demarat la calculator discul cu muzica de orga (superba!), ca sa ma replonjez din nou in atmosfera de la Praga si sa ma apuc din nou de scris. De fapt, nu mai am mult si termin.Deci, dumineca ne-am trezit din nou pe la ora 7, cit sa ne stropim putin fetele cu apa rece, sa ne imbracam (ba nu, stai putin, am fost nevoiti sa ne spalam si pe cap, altfel fiind noi in imposibilitatea practica de a ne aranja cit de cit „coafurile") si sa alergam la micul dejun: din nou felii de salam, sunca prajita cu cornuri si cafea pt. mine, in farfuriile celorlalti nu m-am prea uitat, fiind eu prea adormita si de altfel nici prea interesata... In fine, la ora 9 fix am fost insfacati de un sofer (cel care ar fi trebuit sa vina simbata, de altfel) care ne-a dus in graba mare cu un microbuz spre locul de intilnire, undeva in piata de la turnul Pulberariei. Aici am asteptat o gramada de timp pina s-au adunat toti turistii, japonezi, americani, etc... adica de limba engleza, numai noi 4 fiind de limba franceza, adica de fapt eu profitind de ambele prezentari totusi, cu un ghid destul de in virsta, bilingv. Ei bine, recomand acest tur de oras tuturor si nu numai pentru ca este comod sa vezi Praga din autocar, dar si pentru ca astfel vezi locuri departe de centru sau chiar netrecute in nici un ghid, ca de exemplu bine numita „dancing house", o cladire noua, construita de un arhitect american intr-un cartier in afara zonei ultracunoscute. Sau fortificatiile din Vysehrad...


Turul in autobuz a inceput cum spuneam la Pulberarie si s-a terminat la manastirea Strahov, pe care am vizitat-o, cum era si firesc si unde este si "un point de vue" minunat al Pragai.



De la Strahov am urcat pe jos impreuna cu ghidul catre Hrad, unde am vizitat, de data asta ceva mai pe’ndelete, (desi nu atit cit as fi vrut eu, dar eram pina una alta linistita, crezind eu, in naivitatea mea, ca vom avea toata dupa amiaza pentru a le vizita...) catedrala si Zlata Ulicka, unde n-am facut nici o fotografie, chemata „la ordine" de ghid, care mai vroia el de zor sa ne arate o casuta... Din politete l-am urmat, ba chiar l-am si invitat la un capucino intr-una din cafenelele de pe Ulita alchimistilor, dupa care ca o fraiera, in loc sa ramin la Hrad (pe Michel si compania era usor sa-i conving) am continuat turul „organizat", adica de fapt am coborit numai pe scari si apoi cu autocarul pe linga cartierul evreesc, cimitir, sinagoga, primarie, strada Paris, pina in Starometstske Namesti, unde ne-am luat ramas bun de la ghid, caruia pina la sfirsit nu i-am marturisit „originea" mea: pai el nu vroia sa auda nimic nici despre trecutul „comunist" al Cehiei, pentru el in mod evident numai „capitalismul" si „vestul" aveau o oarescare valoare... Deja ca a cam strimbat din nas, schimbind vorba, in mod evident deranjat de faptul ca eu vazusem Praga in aceasta perioada „rusinoasa", atunci sa-i mai fi spus si ca sint romanca!... Oricum, repet, este prima data cind mi se intimpla, in general stii prea bine cit sint de mindra de „originea" mea...Ei bine, iata-ne deci din nou in piata mea preferata din Praga, ca din lume nu stiu daca as putea sa afirm: mie imi plac multe alte piete, cu toate ca nu in acelasi fel, dar la fel de mult, ca spre exemplu si piata Concorde, sau Vendome la Paris si la urma urmei chiar si Piata Universitatii de la Bucuresti, in anumite parti ale ei... Mai privim odata la sfintii din turn, dupa care ne indreptam (nemincatii de noi!) catre restaurantul de care-ti spuneam, luind-o noi foarte pe ocolite, ce-i drept e drept, adica pe la turnul Pulberariei (iarasi!), prin piata Vaclav &co.
Dupa masa de prinz, fiind noi vis-à vis de Teatrul National, am traversat numai podul peste Viltava ca sa ajungem la biserica Panna Marie Vitezna unde este statueta (mai bine zis papusa) Micului Isus din Praga. La drept vorbind a fost ultimul „obiectiv" vizitat in aceasta excursie la Praga, pentru ca incepind de aici ne-am cam invirtit in cerc, catre biserica st. Nicolae, inchisa, catre minunata gradina a palatului Wallenstein (peste care eu dadusem intimplator in vizita mea precedenta din mai ’87), drum prea lung, riscant cu Michel pe care il durea deja genunchiul si Yvonne care parea ca isi va da duhul (suparata fiind si de faptul ca nu fusese lasata sa cumpere mult prea costisitoarea papusa copie a Micului Isus) in conditiile in care nici macar nu stiam daca la acea ora (17) va fi deschisa si apoi catre scarile care urca spre Hrad si pe care Michel a refuzat cu hotarire sa le urce...




In fine, de la scari am luat-o din nou catre Stare Mesto, de fapt catre podul Carol, se facuse din nou intuneric, drept care am mai avut inca odata prilejul sa privim Viltava noaptea si agitatia vesela de pe pod, sa fac o poza cu unul din "muzicieni" si dealtfel sa ii cumpar si un compact disc cu „muzica folclorica ceha" cintata la cimbale (adica un fel de tambal mecanic, bag seama...).
Desigur ca eu vroiam sa vad Hradul noaptea si privelistea Pragai dinspre Hrad, dar tot nu inteleg de ce Michel a acceptat, ba chiar mi-a spus sa luam un taxi: eram convinsa ca sint cu totii de acord sa-l viziteze, la urma urmei eu il vazusem deja de nenumarate ori, primavara si iarna, la toate orele din zi. Nu numai ca am vizitat tot ce putea fi vizitat in interior, biserici, palate (una din cele mai minunate amintiri ale mele este cind intr-o dumineca dimineata, o zi minunata de primavara, singura, asezata in fund, pe jos, in mijlocul salii Vladislav, am ascultat muzica de la slujba din „Eglise de Tous les Saints": era ca in vis!), dar am strabatut tot drumul din jurul Hradului pe jos, am vazut palatul Belvedere, cu gradina si fintina „cintatoare", ba chiar si la biserica St. Laurentiu am ajuns, daca imi aduc eu bine aminte... Oricum, iata-ne luind din nou taxi-ul ca sa „vizitam Hrad-ul noaptea". Ti-ai gasit! De abia am reusit sa-i duc sa vada catedrala, iluminata feeric!




Noroc ca macar Michel a avut placerea de a asista la o schimbare de garda, caci altfel ma intreb de ce naiba am mai urcat pina acolo si inca si cu taxi-ul, pe care il lasasem ca fraiera sa plece! Caci Michel mi-a spus dintr-o data, fara drept de apel, „eu de aici nu ma mai misc, treaba ta cum te descurci, imi aduci un taxi, faci ce stii, eu nu mai pot sa merg!" Dar cum ti-am spus, nici macar nu m-am alarmat, desi, de unde sa-i aduc eu taxi acolo, doar daca nu coboram din nou pe jos in oras ca sa revin apoi cu un taxi! Am coborit deci catre strada Neruda, mai mult de forma, dupa care am venit inapoi si i-am luat pe toti, incet, incet, pina pe linga biserica St. Nicolae, de unde am luat in fine tramvaiul ca sa mergem... la restaurant! Deci, din nou mincare, bere, &co, adica de fapt nici un &co. Pentru ca au acceptat in mod „dragalas" sa ne miscam fundurile pina la vestita braserie, adica la Slavia, care era chiar alaturi de restaurantul nostru, sa ne mincam enormele inghetate (se putea sa nu comandam noi asa, ca pentru final, cite o cupa?!) privind catre Hrad...

Luni

Dupa ce ti-am descris starea de spirit din seara precedenta presupun ca nu te vei mira cind iti voi spune ca luni nu am mai avut nici un client pentru ultima mea plimbare prin Praga: Michel ma intreba cu uimire „dar tu nu esti obosita"? Pai sigur ca si eu eram obosita, de altfel nici macar nu pot spune ca mi-am revenit pe deplin, dar cum i-am spus si lui „eu n-am venit la Praga sa ma odihnesc, voi avea timp luni in sir sa ma tot „odihnesc" acasa... Pai chiar asa! Imbarcarea era pentru ora 13.40, chiar daca paraseam hotelul la 12, putem foarte bine merge sa mincam (iarasi!) intr-un restaurant de la aeroport, dar pina la 12 mi se parea absurd sa stau sa ma uit la pereti (sau televizor) in hotel! Zi si tu!

Asa ca eu am mai facut o ultima plimbare prin Praga, coborit din tramvai la teatru, pe malul Viltavei catre podul Carol, apoi catre Staromestske Namesti si strazile din jur, am rugat chiar pe cineva sa-mi faca o poza, am mai facut si eu citeva, am cumparat o vaza de cristal, ca sa nu ramin, vorba ceea, cu banii in geanta (de fapt apoi am fost nevoita sa mai schimb ceva bani pentru mincare, ba chiar din aeroport mi-am cumparat si o bomboniera in cristal aurit, platind direct cu cartela bancara), Piata Vaclav, apoi din nou catre teatru... Pe la ora 11 eram inapoi la hotel, ca sa nu-l las pe Michel sa-si faca prea multe griji, apoi, la initiativa lui Michel, am alergat chiar sa cumpar ceva mezeluri, gen muschi tiganesc, salam de Sibiu, etc... Cu avionul catre casa de data asta n-am mai avut nici un fel de aventuri, doar ca la Viena am vazut cu ochii nostri ca „Europa este bine pazita", in sensul ca un asa zis turist american a fost scos din rind si rugat sa astepte pentru verificari, sau ca am vazut graniceri cu ciini care controlau prin bagaje... La aterizare la Lyon am cam fost zgiltiiti si cind am vazut, ceva mai tirziu, cum izbeste vintul in masina pe auto-ruta am inteles de ce...



Ma opresc aici. Ar mai fi de adaugat ca pe auto-ruta, la intoarcere, am vazut o masina supraincarcata si vai de capul ei, intrigati, am privit mai bine, era din Cluj!

0 Comments:

Post a Comment

<< Home